Vasile Alecsandri (n.
21 iulie 1821,
Bacău — d.
22 august 1890,
Mirceşti,
judeţul Iaşi) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al
Academiei Române,
creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în
România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a
României de-a lungul întregului
secol al XIX-lea.
Primii aniVasile Alecsandri a fost fiul
medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi
1821 ,
1819 sau chiar
1818.
Locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut
în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea
armatei lui
Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului
Bacău. Şi-a petrecut copilăria la
Iaşi şi la
Mirceşti,
unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată
a vieţii sale să-şi găsească liniştea. A început învăţătura
cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureşean
Gherman Vida.
Între anii
1828 şi
1834,
s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri
l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat
alături de
Mihail Kogălniceanu,
Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris
Chiriţele şi o mare parte din
cânticelele comice.] Anii de formaţie
În anul
1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn
Al. I. Cuza şi pictorul
Ion Negulici, a fost trimis la studii la
Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul
1835. În
1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În
1838 apar primele încercări literare în limba franceză:
Zunarilla,
Marie,
Les brigands,
Le petit rameau,
Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în
1846. Împreună cu
Costache Negri a făcut o călătorie în
Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică
Buchetiera de la Florenţa.
În
1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi
Costache Negruzzia luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea
de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa
dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând
cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va
constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia
românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia
străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat
Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841,
Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
Din
1842datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma
căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele
sale poezii în limba română pe care le va grupa mai
târziu în ciclul
Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere.
Vasile Alecsandri şi Ion Ghica la Istambul în 1855
În
1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi
Ion Ghica scoate săptămânalul
Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul
Doine şi lăcrimioare, iar în
11 ianuarie se reprezintă piesa
Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
În
1845 cu ocazia seratelor literare de la
Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului
Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie
1847, îi dedică poezia
Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii
Lăcrămioare.
ExilulDupă înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin
Austria şi
Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi
munteni; din perioada exilului datează poeziile
Adio Moldovei şi
Sentinela română.
În
1849-
mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, în
Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele
cântecele comice (
Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie.
Anii de maturitateNicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la
Palermo în
1852. Între anii
1852-
1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în
Franţa. În vara anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre
Pirinei,
Marsilia,
Gibraltar,
Tanger,
Africa,
Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creaţia sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În
1855 s-a îndrăgostit de
Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie
1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe
3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la
Mirceşti,
unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă
lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni
diplomatice.
În
1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în Franţa pentru a primi premiul oferit de
felibrii; este sărbătorit la
Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la
Londra, prietenul său
Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În
1889, primeşte vizita poeţilor francezi
Sully Prudhomme şi
Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la
22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.
Activitate culturalăA fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri
Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.
În
1854 - Apare sub conducerea sa
România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu,
Al. Russo, dar şi muntenii
Gr. Alexandrescu,
D. Bolintineanu,
Al. Odobescu.
În
1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în
Franţa,
Anglia şi
Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
[modifică] Alecsandri şi JunimeaÎn
1863 ia naştere la Iaşi societatea
Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii. În anul
1867 este ales membru al
Societăţii literare române, devenită
Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la
Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni:
Imn lui Ştefan cel Mare şi
Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În acelaşi an
Titu Maiorescu publică în
Convorbiri literare studiul
Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune:
„În
fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al
poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul
, culegătorul cântecelor
populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după
o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în
izolare la Mirceşti,
şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura
ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea
Pastelurilor ... “Opera. Evoluţie şi tendinţeÎn
1843 apare, în
Albina Românească,
Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul
Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile
Baba Cloanţa,
Strunga,
Doina,
Hora,
Crai nou. În
1848 scrie poezia
Către români, intitulată mai târziu
Deşteptarea României.
În
1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista
Bucovina poeziile populare
Toma Alimoş,
Blestemul,
Şerb sărac,
Mioara,
Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu
Chiriţa în Iaşi. Aceasta va fi urmată de
Chiriţa în provincie (
1852),
Chiriţa în voiagiu (
1864) şi
Chiriţa în balon (
1874). La Teatrul Naţional se joacă
Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă.
În
1852 apare volumul
Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipăreşte primul volum de teatru
Repertoriul dramatic, care conţine piesele
Iorgu de la Sadagura,
Iaşii în carnaval,
Peatra din casă,
Chiriţa la Iaşi,
Chiriţa în provincie. În
1853 apare volumul
Poezii poporale. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale:
Doine şi lăcrimioare. În
1856 apare în
Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia
Hora Unirii.
În
1874 publică
Boieri şi ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în
Convorbiri literare publică nuvela
Călătorie în Africa. În
1875 se editează
Opere complete, cuprinzând
Poezii (I-III) şi
Teatru (IV). În
1876 se publică volumul
Proza. În
1877, odată cu poezia
Balcanul şi Carpatul începe seria
Ostaşilor noştri. În
1878 apare volumul
Ostaşii noştri, închinat eroismului românilor în
războiul din 1877. În
1881 apare ultimul volum din
Opere complete, care cuprinde ciclurile
Legende nouă şi
Ostaşii noştri.
În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel
puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie
cu epoca plină de transformări prin care trece societatea
românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui
romantism tipic, entuziast, liric (
Buchetiera de la Florenţa,
Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa
Iorgu de la Sadagurasau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic
literaturii române din perioada paşoptistă, are în
literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în
Balta albă şi în
Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi
a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu
prozele călătoriei în
Africa şi terminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre
teatru,
cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă
printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a
înţelegerii care îl apropie de
clasicism.
Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică, dar
fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul
concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o
aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene
într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi istorică
decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai
adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit
<suferă de teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul
îi provoacă viziuni negre. Lângă senzaţia de axfisie şi
dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă
voinţă (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <>.[1]Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale
imprimă începuturilor poeziei româneşti o configuraţie
dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile, transfigurate în
aşa zisele
universuri compensative: revoltă, erotică,
sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice,
construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine,
Victor Hugoetc), iar pe de altă parte tentaţia de a imprima acestei mişcări de
emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi găsită decât
în marile modele ale literaturii clasice, adică în
încercarea de a obiectiva viziunea şi mijloacele artistice,
iniţial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în
gustul contrastelor tragice născute de interacţiunea dintre epoci, de
ruptura dintre ele.
[modifică] PastelurileAlecsandri
Alecsandri începe să publice
pasteluri în
1868, în diverse numere ale
Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile
lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută -
în această formă - numai în literatura română, creată
şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu
de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista
Convorbiri literare, în cea mai mare parte între
1868 şi
1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu
numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi
pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri
naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l
însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă
parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic
poeziei post romantice, încercând să o apropie de
trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou
realizat cu ajutorul limbajului (la origine
pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de
poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista
în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi,
Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la
elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică:
Alexandru Macedonski,
George Coşbuc,
Ion Pillat,
Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot
ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice.
Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui
conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei
poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică,
refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă.
Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere
adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestuia:
munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia romantică
este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală,
cu o adevărată credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii:
Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt.
Căldura pătrunde în inimi şi natura iese din amorţeală, sosesc
cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul. Universul
generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.
Autorul dramaticÎn perioada
1878 -
1879, la conacul sau de la
Mirceşti, scrie drama istorică romantică
Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie
1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din
8 mai 1879, printre auditori aflându-se
Mihai Eminescu,
Ioan Slavici,
Ion Luca Caragiale. Pe data de
30 septembrie 1880, i s-a jucat drama
Despot Vodă. La
Montpellier este premiat pentru poezia
Cântecul gintei latine. Scrie feeria naţională
Sânziana şi Pepelea.
Începe să lucreze în 1882 la piesa
Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care
Ion Ghica i le trimite. În
1884 piesa
Fântana Blanduziei este reprezentată la
Teatrul Naţional din Bucureşti.
Scrie şi citeşte în cenaclul
Junimea drama
Ovidiu. În
1885, Teatrul Naţional prezintă drama
Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.
În
1886, Titu Maiorescu a publicat în
Convorbiri literare articolul
Poeţi şi critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:
„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a
putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui.
În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această
totalitate a acţiunilor sale literare“. Volume de teatru. Comedii
- Chrita în Iaşi sau două fete ş-o neneacă (1850)
- Chiriţa în provinţie (1855)
- Chiriţa în voiagiu (1865)
- Chiriţa în balon (1875)
Volume de poezie
- Pasteluri
- Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti), 1852
- Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
- Doine şi lăcrămioare, 1853
Proze
- Istoria unui galben
- Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa
- Iaşii în 1844
- Un salon din Iaşi
- Românii şi poezia lor
- O primblare la munţi
- Borsec
- Balta-albă
- Călătorie în Africa.
- Un episod din anul 1848
Proze din periodice
- Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir
- Melodiile româneşti
- Prietenii românilor
- Lamartine
- Alecu Russo
- Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
- Din albumul unui bibliofil
- Vasile Porojan
- Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
- Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
- Cetatea Nemţului
- Lipitorile satelor
- Sgârcitul risipitor
- Despot Vodă, dramă istorică
- Fântâna Blanduziei
- Ovidiu
Opere complete Vezi şi